Despre orice. Sau despre nimic. Dar ce să scriu despre el când nici nu ştiu dacă există? Că dacă ar exista, s-ar vorbi despre el. Aţi auzit pe cineva vreodată vorbind despre nimic?

Ştiu, au fost câteva persoane cărora le-am spus că nimicul ar exista şi am vorbit şi 10 minute despre nimic. Prostii, desigur. Într-un moment de plictiseală, o asemenea discuţie poate prinde numai bine.

“La ce te gândeşti?”
“La nimic”

Poate că asta ar putea să ateste existenţa nimicului. Dar cum să nu te gândeşti la ceva? E imposibil, tot timpul o faci. Mă enervează replica asta la culme, nu pot s-o suport. Deşi, trebuie să recunosc, o mai folosesc uneori :)

NIMÍC, (I) pron. neg., adv., (II) nimicuri, s.n. I. 1. Pron. neg. Nici un lucru; spec. nici un cuvânt, nici un sunet, nici un zgomot; nici un lucru rău, defavorabil, primejdios. (dexonline)

Se încurcă şi ăştia, săracii. Cred că n-am mai văzut niciodată definiţie aşa confuză. Cuvântul ăsta probabil că a fost gândit de la început ca o portiţă de scăpare, o scuză:

- mama către copilul care tocmai a făcut pişu pe floarea din ghiveci: “Ce-ai făcut acolo?” / “Nimic! Mami, n-am făcut nimic.” (apropo, ce ciudat: în limba română se foloseşte dubla negaţie; ori -(-1) = +1; clar, ceva nu-i bun)
- mama către copilul care nu-şi face temele: “Ce ai de scris pentru mâine?” / “Nu am nimic.”
şi aşa mai departe… :)

Sunt un ciudat, ştiu, pentru că uneori nu înţeleg chestii. Nu mai înţeleg nimic…