Căţeii mei adoptivi

De aproape trei luni de când locuiesc în Bucureşti, am doi căţei adoptivi.

Să vi-i prezint!

Fetiţa

Numele sugestiv ne dezvăluie instant că este reprezentanta sexului frumos.

Este foarte bătrână şi din cauza asta are ceva probleme psihice: o incomodează partea dorsală a corpului, prea des.
Totul începe cu un scărpinat prelung (deşi nu are purici), apoi cu un mârâit scurt îndreptat spre zona de care aminteam. Se opreşte, mai face câţiva paşi, iar mârâie, din ce în ce mai tare. Până ajunge să latre la fundul ei mai rău decât la un infractor. Latră cu ură, cumva.
Face asta în fiecare zi, şi mai rău, în fiecare noapte sau dimineaţă, înainte să mă trezesc eu. Deci nu-i rost de dormit cu geamul deschis, sub nicio formă

În rest, este un căţel normal. Manifestă afecţiune şi aşteaptă, la rându-i. Însă o face foarte discret.
Asta până când îi dai nas (la fel ca lui Ivan, care se suie pe divan), că apoi nu mai scapi de ea. Aşteaptă mângâiată şi îţi sare în braţe, dacă stai pe un scaun.

Tigruţu

El este mezinul şi are vreo 3 ani, după calculele mele. Deşi, după comportamentul afişat, n-ai crede

Hipersocial şi hiperactiv, cred că astea sunt cuvintele care îl descriu cel mai bine. Primul lucru pe care îl făcea când intra o persoană în curte era să sară, şi imaginaţi-vă ce drăguţ era când ploua. Ah, iar în unele cazuri, când sărea, manifesta tendinţe sexuale incontrolabile, indiferent de sexul persoanei.
Vrea tot timpul să fie băgat în seamă, este foarte gelos când îi acord atenţie Fetiţei, chiar şi în situaţia în care folosesc câte o mână pentru fiecare. El le vrea pe ambele.
Dacă îl ignori vine şi te miroase, te linge, te muşcă încet de mână, face orice să atragă atenţia.

Are un look deosebit, sprânceana de la ochiul stâng (probabil o anomalie genetică) îi conferă unicitate. L-aş recunoaşte cu uşurintă printre alţi 1.000 de câini.

Aplicând diverse tratamente de recompensare, dar şi coercitive, am reuşit să-l fac să nu mai sară. Cel puţin nu pe mine… când e vorba de alţi oameni, încă mai am unele probleme. Dar progresăm
De asemenea, am reuşit să-l învăţ comanda “fii cuminte”. “Nu-i voie”, în schimb, pare să nu priceapă prea bine şi n-am idee de ce.
Şi, deloc neimportant, i-am creat o barieră virtuală în pragul uşii. Cred că nu mai intră în casă, nici să-l chemi!

Problema

Trebuie să plec din această locuinţă temporară, pe 26 iunie, pentru că urmează să fie închiriată unei familii.
Şi, oarecum, mi se rupe că mă mut. Am început să mă obişnuiesc cu mutările, deşi nu-mi plac deloc.

Dar, în acelaşi timp, mi se rupe inima că plec şi mă despart de căţeii mei adoptivi, după timpul ăsta petrecut alături de ei. E incredibil cât de tare te poţi ataşa de nişte animale…
Cine va veni aici va iubi câinii? O să-i mângâie, să simtă şi ei că trăiesc alături de oameni, nu în sălbăticie?
O să asculte căţeii de noii stăpâni?

Oare îi voi mai revedea vreodată?

Tabu: Senzații… calde

Nu știu la ce vă zboară mintea după ce ați citit titlul, dar dacă nu v-ați gândit la pișu în pat, în mod sigur ați mers prea departe

Bun. Mi-am adus aminte în seara asta că ultima dată când m-am pișat pe mine a fost undeva în clasa a 9-a sau a 10-a, că eram la liceu la Humor. Ați putea să râdeți, că eram cam mare pentru asta, nu?
Dar a fost dubios tare…

Am visat atunci că M-AM TREZIT și m-am ridicat din patul în care dormeam, am mers la baie și i-am dat drumul, victorios. Dar, ca orice lucru care pare prea bun să fie adevărat, s-a dovedit a fi… neadevărat, odată cu senzația caldă din zona pelviană, cât se poate de adevărată.
Știu, o experiență rușinantă dar pe cât se poate de bizară. E foarte neobișnuit să visezi că te trezești. De obicei te trezești, pur și simplu

La voi când și cum s-a întâmplat ultima dată?

A murit Cristian Paţurcă, autorul Imnului golanilor

Cristian Paţurcă, foto: Click.ro

Astăzi, 18 ianuarie 2011, a murit revoluţionarul Cristian Paţurcă, în vârstă de 46 de ani. Suferea de TBC de ceva vreme, avea plămânii terminaţi de ţigările la care n-a renunţat nici măcar în spital Şi ficatul era praf, de la viaţa boemă pe care a dus-o. Dar măcar a lăsat ceva în urma lui.
Eu am avut plăcerea să-l văd în Piaţa Universităţii, în iunie 2007, la comemorarea Mineriadei din 1990.

Mineriada 1990 şi Plec la piaţă sunt două articole în care găsiţi piese de-ale sale.

Pentru accesibilitate, pun şi în acest articol două melodii:

Cristian Paţurcă – Jos comunismul

Cristian Paţurcă – Imnul golanilor

Şi aşa mai “off the record”, ce lume de rahat. A murit Cristian Paţurcă, iar Ion Iliescu este în continuare bine-mersi. Nu că aş dori răul cuiva, dar cred că fiecare trebuie să plătească pentru faptele sale.

Concert Cristian Paţurcă (stânga foto) în Piaţa Universităţii

Mxa :)

Last edited by Vlady on 20 August, 2009 at 10:59 am

Am găsit draftul ăsta de acum mai bine de un an Nu l-am mai terminat niciodată. Acum ea probabil că e fericită şi cu gândul în câte alte părţi
Am mai crescut, am mai adăugat ceva acum cu scris îngroşat.

Era început de iarnă în Bucureşti. Noapte, vreme rece, fără zăpadă.
Atunci s-au întâlnit pentru prima dată, la un concert, într-un club de fiţe. El era cu nişte prieteni, ea era cu o prietenă, formând cu toţii acelaşi grup. Şi el, rămas oarecum singur, intră în vorbă cu ele două. Au vorbit aşa toată seara, au început să se cunoască. El îşi doza din ce în ce mai mult atenţia doar pe una dintre ele… şi tot discutând pe-acolo a ajuns să-i spună că are un blog şi i-a dat adresa.

Au plecat apoi fiecare la casele lor, iar el aştepta cu nerăbdare ca ea să-l caute. Şi a aşteptat aşa mai bine de două luni, până când a primit un comentariu în care fata îi spunea că i-a citit blogul în tot timpul ăsta şi că îi place tare mult cum scrie.
Nu pot să nu-mi aduc aminte râsul tâmp de pe faţa lui în acele momente şi cum striga “Yes” prin casă strângând pumnul şi agitându-se: “M-a căutat, m-a căutat!”

A urmat un schimb scurt de mail-uri, add pe messenger… chestii de astea obişnuite. Dar el cum era atunci în priză cu alta/altele a ajuns să nu-i mai dea atenţie (sau mai bine zis “cum el a fost atât de laş încât i-a fost frică să încerce măcar”). Şi a trecut timpul, s-au mai întâlnit pe la unele concerte…
El avea atunci nişte gânduri ciudate de genul “eu nu pot să fiu fidel niciodată, ce rost are să-mi bat joc?” şi când un prieten i-a spus că-i place de ea, el s-a oferit să-l ajute.

Câţi?

Am ajuns din întâmplare pe Youtube, uitându-mă la videoclipuri de comemorare. Cine este curios, poate să caute “nu te vom uita niciodată” sau ceva de genul, să vedeţi că sunt mii de astfel de clipuri.
Majoritatea tineri, majoritatea morţi în accidente de maşină, iar unii, mai şmecheri, de motocicletă.

E dezastru!

Poliţiştii ăştia care dau carnete pe şpagă chiar nu-şi dau seama ce rău fac?
Copiii ăştia inconştienţi chiar nu-şi dau seama ce responsabilitate mare au când sunt la volan? Viteza şi băutura, eventual combinate, duc către un singur drum: ultimul.

Şi nu uitaţi, de cele mai multe ori soluţia e frâna, nu acceleraţia.

(fără)

Simt cum mi se rupe inima-n mine. Conduc cu viteza unui biciclist pe un drum de piatră cubică ce mă leagănă în cadenţă.

Ascult muzică tristă şi cânt, parcă absent din lumea asta. Toate semafoarele sunt verzi, mergem mai departe….

Aşa, ca fapt divers…

… cum pot să fie unii atât de norocoşi încât să găsească o fată frumoasă, inteligentă şi sexy, imediat după ce s-a despărţit de prietenul ei… şi să şi reuşească să o “combine”?

Justiţiarul

Ehe, nici bine nu m-am instalat în noua locuinţă, că am şi avut primul conflict cu un vecin. Ăla de are apartamentul lângă camera mea.

Să vă povestesc. După cum intenţionam de multă vreme, mi-am adus în sfârşit bicicleta la Bucureşti. Numai eu ştiu cum a încăput în maşină Şi am dus-o direct pe balcon.
Astăzi trebuia să mă întâlnesc cu cineva în faţa Ateneului şi am hotărât să merg cu bicicleta, întrucât era şi oră de vârf şi era cel mai convenabil mijloc de transport. Când ies din apartament, mă întâlnesc cu nenea vecinul care, când mă vede cu bicicleta, îmi spune să am grijă să nu zgârii liftul că deja l-a zgâriat cineva şi cabina e nouă şi bla bla. Bun. Eu oricum îs atent cu chestiile astea, că şi mie îmi place că e nou şi îngrijit.
Când m-am întors acasă şi am ieşit din lift, m-am întâlnit cu o domnişoară tinerică şi blondă care strângea banii pentru întreţinere. Şi i-a bătut şi vecinului la uşă. Ăsta mă vede iar cu bicla, se uită la mine destul de insistent şi eu intru în casă fără să-i dau atenţie.

După 2 minute apare la uşă la mine, în timp ce îmi executam datoria de cetăţean onest şi îmi zice că dacă mă mai vede vreodată cu bicicleta în lift vorbeşte cu Rita să ne scoată din chirie şi faze dintr-astea. A urmat un schimb acid de replici dar…

Gata, m-am plictisit să povestesc. Ne-am împăcat şi gata. Nimic deosebit.
Doar că simţeam că n-am mai scris de mult şi în sfârşit s-a întâmplat ceva să am ce scrie

Ne auzim de îndată ce am net şi îmi pun la punct camera şi apartamentul. Pupici

Totul poate să înceapă cu…

… spălatul pe dinţi – una dintre cele mai drăguţe chestii pe care le pot face un băiat şi o fată, împreună. Şi mi se pare şi foarte intimă, cumva.
Adică… nu chiar ca duşul împreună, că ăla deja e intimitatea supremă, dar tot e foarte aparte.

Îmi aduc aminte nişte momente de vara trecută, din Bulgaria, când mă spălam pe dinţi alături de colega mea de cameră. Îmi plăcea foarte mult, şi chiar intenţionat o făceam amândoi în acelaşi timp, nu pentru că aşa se nimerea.

Chestia asta m-a făcut să mă simt foarte apropiat de ea. Bine, întâmplarea face că ea era foarte sexy, avea nişte picioare criminale (cum ar zice unii) şi părul creţ şi mie-mi plăcea să mă joc seara înainte de culcare cu mâna prin el. Şi era şi frumuşică.

Dar eu am fost atât de prost încât am ţinut cont mai mult decât ea că are prieten şi atât de laş încât n-am avut curajul s-o sărut.

(fără titlu)

Voiam să fac treaba asta de aproape 1 an. Nu ştiu ce m-a împiedicat până acum, dar în situaţia asta cred că e ok “mai bine mai târziu decât niciodată”.

Este vorba despre un băiat, Alex, care a murit anul trecut pe 5 iunie. La ultimul articol au apărut diverse comentarii referitoare la moartea sa, printre care unul care m-a marcat. Era altfel, diferit de toate celelalte… scris de tatăl său.

Am să-i dau copy-paste aici, pentru că acolo nu ştiu cât timp va mai fi disponibil.

nu stiu sa umblu cu pc-ul sper sa puteti citi ce sicriu sunt doar un simplu zidar dar multumesc lui d-zeu ca am zidit un copil iubit de cei care l-au cunoscut ,lumea sa schimbat aerul e altul ,casa e alta,oamenii tot oameni nu cred ca ma va mai supara cineva. ce sa-mi faca sa ma supere sa-mi omoare copilu? tapa a facut-o altu asa ca sunt linistit Ii pup pe toti prietenii lui stiu ca unii au pus-o de betie in amintirea lui,cu votca cu bere ,sa le fie acidul usor si cea mai buna desteptare e in mana cu o tzatza tare

Comentariu de sangeorzan — Iunie 10, 2008 @ 4:37 pm

Atât.

Edit: am observat că a mai comentat o dată, anul ăsta.

A trecut un an lung cat un secol.Tuturor celor care au avut un gand pentru copilul meu le multumesc.

Comentariu de tetea — Iunie 6, 2009 @ 12:30 am

Poliţia – un instrument de neîncredere

Să vă spun ce-am păţit cu nenii ăştia. Indirect, că eram pieton şi urmăream traficul de pe trotuar

Mergeam înspre casă pe minunata mea stradă Baba Novac, care este prevăzută cu scuar de flori pe mijloc şi cu câte două benzi pe sensul de mers.
Maşina poliţiei se deplasa în aceeaşi direcţie ca şi mine, pe banda a doua. În spatele ei, un BMW seria 3. Prima bandă fiind liberă, cel cu BMW-ul alege să depăşească maşina poliţiei, fără să semnalizeze, ca mai apoi să se bage în faţa lor, tot fără să semnalizeze.

Şi-au continuat toţi drumul de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu ştiu vouă, dar mie mi se pare în primul rând o nepăsare totală a poliţiei, iar în al doilea rând o nesimţire cruntă a utilizatorului de BMW.

Pentru mine, Poliţia Română e 0. Dacă nu-s şpăgari sunt jegoşi care dau amenzi pentru fapte închipuite, doar ca să-şi facă raţia. Dar asta numai atunci când stau la geană, nicidecum când sunt implicaţi şi ei în trafic.

Şi dacă tot veni vorba de fenomenul ăsta care presupune interzicerea folosirii semnalizării (dacă eşti şmecher, desigur), să vă spun când am văzut un învăţăcel într-ale condusului care a făcut dreapta pe strada mea, fără să semnalizeze, cu instructorul lângă el!!!

Aş avea de adresat nişte cuvinte licenţioase tuturor poliţiştilor proşti care nu ştiu să-şi facă datoria, instructorilor care nu ştiu nici ei să conducă şi celor care dau carnete de conducere pe bandă (să-mi crească şansele de a fi omorât de un prost), dar n-am să fac asta, pentru că nu-i place

Am găsit-o!

Pentru că articolul în care povesteam despre întâlnirea cu fata brunetă a stârnit un mare interes din partea publicului larg, consider că și continuarea merită menționată.

Aveam atunci la status “Cine e fata cu care m-am întâlnit ieri?” și a fost accesat de 50 de ori în primele 30 de minute de la publicare. Acum înțeleg perfect de ce au așa mare succes publicațiile de scandal: toată lumea vrea o parte din viața privată a altcuiva. Să vă zic, deci, curioșilor

Fata… am văzut-o azi la facultate. Nu mi-a mai zâmbit ca atunci, și nici nu mi s-a mai părut frumoasă. E ok așa, dar atât Ah, și pentru că era acolo cu o hurtă de colegi… nu i-am mai cerut nici scuze pentru comportamentul meu de pe 7 mai.
Bănuiesc că e anul I, dar nu-mi aduc aminte în ce circumstanțe am cunoscut-o.

Drăguțe poveștile mele cu happy-end, nu?

Observaţie la metrou

Staţia Izvor, uşile deschise. Trenul staţionează 3 minute.
Cu toate astea, oamenii se ţin în continuare de mânere şi de bare, ca şi cum trenul ar fi în mişcare şi echilibrul le-ar putea fi afectat.

Să fie asta din cauza conceptului de metrou?

De prin Dristor

Ieri când mergeam la facultate mi s-au intersectat drumurile cu o domnişoară foarte drăguţă pe care, din păcate, nu am putut să mi-o amintesc.
Ea, cum m-a văzut, mi-a afişat un zâmbet larg, iar eu mă uitam la ea ca prostul. După ce a trecut de mine cu câţiva paşi, s-a întors şi mi-a spus “Ceauuu”. M-am întors şi eu şi i-am spus ceva de genul “Ah, saluut”. Am plecat fără să mai întorc capul…

Fata avea o figură cunoscută, dar n-am nicio idee de unde. Era înaltă, avea părul lung şi negru şi buze faine.

Îmi pare rău că nu am întrebat-o cine e. Îmi pare rău şi că m-am comportat aşa ca un fraier.

Ne-am cutremurat, deci…

După cum bine ştiţi, aseară ne-am zdruncinat puţin. Iată ce spune Institutul Naţional pentru Fizica Pământului:

In ziua de 25 aprilie 2009 ora 20:18:48 (ora Romaniei) s-a produs un cutremur de magnitudine 5.1 (pe scara Richter) la adancimea de 100 km in zona Vrancea. Cutremurul a fost simtit cu intensitatea V in zona epicentrala si cu intensitatea III-IV in zona orasului Bucuresti. Cutremurul a fost resimtit de asemenea pe o arie intinsa inspre nord est (Iaşi, Chişinău) si sud vest (Piteşti, Craiova si chiar in Bulgaria).

Pentru distributia frecventa de aparitie – magnitudine tipica zonei seismice vrancene, seismele de magnitudine de peste 5 au o perioada medie de repetare de 2 – 3 ani. In ultimii 10 ani au fost generate urmatoarele cutremure cu magnitudine mai mari de 5:

1999/04/28 08:47 h = 151 km, M = 5.3

2000/04/06 00:10 h = 143 km, M = 5.0

2004/10/27 21:47 h =  99 km, M = 6.0

2005/05/14 01:53 h = 148 km, M = 5.1

In general socurile vrancene de adancime intermediara au replici semnificativ mai putine comparativ cu socurile din crusta si de marime semnificativ mai mica fata de marimea socului principal. De aceea, pentru evenimentul din 25 aprilie probabilitatea producerii unor replici care sa fie simtite este extrem de mica.

Eu stăteam pe scaunul de la calculator… şi când am auzit vuietul acela specific cutremurelor şi am simţit cum se mişcă blocul, m-am căcat pe mine de frică, mi s-a uscat instantaneu gura şi mă gândeam cum să ajung mai repede sub tocul uşii de la intrare. De data asta am avut noroc, pentru că abia ce am reuşit să mă ridic de pe scaun şi s-a şi terminat. Cred că intensitatea maximă pe care am resimţit-o a durat între 1-2 secunde.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă adăpostesc sub tocul uşii de la intrare. Am văzut că nu se mai întâmplă nimic, m-am întors în cameră şi am pus chitarele în huse şi le-am ferit de obiecte care ar fi putut să cadă pe ele. Apoi a trebuit să plec la gară şi am luat-o şi pe Hope cu mine

De ce sunt îngroşate cele două cutremure din lista de mai sus? Pentru că sunt primele două din viaţa mea…

În 2004 s-a întâmplat exact după petrecerea de Haloween, iar eu stăteam cu un coleg de liceu cu fundul pe un gard şi împărtăşeam impresii despre jocuri de strategie. S-a auzit un vuiet sinistru, a început să se mişte gardul, am crezut că bate vântul… apoi am auzit vase care se spărgeau prin casele oamenilor (care stăteau în blocuri cu 4 etaje) şi ne-am speriat amândoi şi am fugit în mijlocul drumului. Cred că mama l-a simţit tare de tot la etajul 6, eu am avut noroc că eram pe-afară.
Oricum, cutremurul a fost naşpa. A durat şi destul de mult timp (cred că vreo 10 secunde) şi a fost foarte puternic: 6 grade înseamnă muuult.

În 2005 stăteam tot la calculator, şi aveam un birou şubred de tot… care a început să se mişte dintr-o parte în alta. Atunci primul instinct a fost să ţin monitorul CRT de 19″ de atunci să nu cadă Oricum, a fost destul de slăbuţ, că s-a terminat repede.

Din experienţa mea de până acum la capitolul cutremure, trag concluzia că sunt cu atât mai devastatoare cu cât ţin mai mult. Cum ar veni unul de 6 grade dar foarte scurt ar fi mai lejer decât unul 5 grade mai lung Dar e doar o părere personală, nu ştiu dacă e adevărat.

- Va urma -