D'ale mele

De aproape trei luni de când locuiesc în Bucureşti, am doi căţei adoptivi.

Să vi-i prezint!

Fetiţa

Numele sugestiv ne dezvăluie instant că este reprezentanta sexului frumos.

Este foarte bătrână şi din cauza asta are ceva probleme psihice: o incomodează partea dorsală a corpului, prea des.
Totul începe cu un scărpinat prelung (deşi nu are purici), apoi cu un mârâit scurt îndreptat spre zona de care aminteam. Se opreşte, mai face câţiva paşi, iar mârâie, din ce în ce mai tare. Până ajunge să latre la fundul ei mai rău decât la un infractor. Latră cu ură, cumva.
Face asta în fiecare zi, şi mai rău, în fiecare noapte sau dimineaţă, înainte să mă trezesc eu. Deci nu-i rost de dormit cu geamul deschis, sub nicio formă

În rest, este un căţel normal. Manifestă afecţiune şi aşteaptă, la rându-i. Însă o face foarte discret.
Asta până când îi dai nas (la fel ca lui Ivan, care se suie pe divan), că apoi nu mai scapi de ea. Aşteaptă mângâiată şi îţi sare în braţe, dacă stai pe un scaun.

Tigruţu

El este mezinul şi are vreo 3 ani, după calculele mele. Deşi, după comportamentul afişat, n-ai crede

Hipersocial şi hiperactiv, cred că astea sunt cuvintele care îl descriu cel mai bine. Primul lucru pe care îl făcea când intra o persoană în curte era să sară, şi imaginaţi-vă ce drăguţ era când ploua. Ah, iar în unele cazuri, când sărea, manifesta tendinţe sexuale incontrolabile, indiferent de sexul persoanei.
Vrea tot timpul să fie băgat în seamă, este foarte gelos când îi acord atenţie Fetiţei, chiar şi în situaţia în care folosesc câte o mână pentru fiecare. El le vrea pe ambele.
Dacă îl ignori vine şi te miroase, te linge, te muşcă încet de mână, face orice să atragă atenţia.

Are un look deosebit, sprânceana de la ochiul stâng (probabil o anomalie genetică) îi conferă unicitate. L-aş recunoaşte cu uşurintă printre alţi 1.000 de câini.

Aplicând diverse tratamente de recompensare, dar şi coercitive, am reuşit să-l fac să nu mai sară. Cel puţin nu pe mine… când e vorba de alţi oameni, încă mai am unele probleme. Dar progresăm
De asemenea, am reuşit să-l învăţ comanda “fii cuminte”. “Nu-i voie”, în schimb, pare să nu priceapă prea bine şi n-am idee de ce.
Şi, deloc neimportant, i-am creat o barieră virtuală în pragul uşii. Cred că nu mai intră în casă, nici să-l chemi!

Problema

Trebuie să plec din această locuinţă temporară, pe 26 iunie, pentru că urmează să fie închiriată unei familii.
Şi, oarecum, mi se rupe că mă mut. Am început să mă obişnuiesc cu mutările, deşi nu-mi plac deloc.

Dar, în acelaşi timp, mi se rupe inima că plec şi mă despart de căţeii mei adoptivi, după timpul ăsta petrecut alături de ei. E incredibil cât de tare te poţi ataşa de nişte animale…
Cine va veni aici va iubi câinii? O să-i mângâie, să simtă şi ei că trăiesc alături de oameni, nu în sălbăticie?
O să asculte căţeii de noii stăpâni?

Oare îi voi mai revedea vreodată?

(more…)